Care e situaţia Tezaurului de la Moscova?

La nivel oficial, adică de la stat la stat, situaţia este complet îngheţată, asta după gafa incredibilă a lui Cristian Diaconescu din februarie 2009, când a minţit opinia publică cu informaţia că a discutat cu Lavrov despre reluarea lucrărilor Comisiei Mixte, dar, de fapt, tema Tezaurului nu a fost discutată la intâlnirea oficială Lavrov – Diaconescu ! La nivel privat, situaţia este înfloritoare ! Dar în favoarea altora, nu a românilor ! Proiectul restituirii Tezaurului a fost predat de ruşi, în februarie 2006, către firma olandeză Ajeka Investment Bergambacht B.V., cu indicaţia ca Tezaurul, mai exact proiectul “componentei de metale preţioase” să fie predat, integral, adică 93,4 tone de aur, către BNR. Până în noiembrie 2006 olandezii au făcut mai multe oferte către BNR, prin adrese înregistrate la registratura BNR, prin care olandezii ofererau cele 93,4 tone de aur, fără comision, fără discount şi fără nici o pretenţie financiară din partea BNR sau a statului român, dar BNR – ul nu a răspuns la nici una din ele ! Atunci olandezii au deschis în decembrie 2006 o procedură judiciară, prin Ministerul Justiţiei din Olanda, care a decis să acţioneze prin trei căi diferite, astfel:

au deschis o procedură de solicitare de înfiinţare, către Ministerul Justiţiei din România, a unei comisii rogatorii româno-olandeze, prin Procuratura din Rotterdam şi Tribunalul din Dordrecht. Ministerul Justiţiei din România însă a respins, în două rânduri această solicitare. A doua cale a fost prin ambasada României de la Haga. Olandezii au predat actele originale de restituire a Tezaurului ambasadorului României din Olanda, dar acesta a returnat olandezilor, după 7 zile, actele originale, motivând că proiectul respectiv este un proiect privat, iar ambasada României nu poate accepta imixtiunea într-un proiect privat ! Ulterior ambasadorul român din Olanda a fost ridicat in funcţie, el devenind secretar de stat la MAE ! A treia cale a fost prin DHL, procuratura din Rotterdam trimiţând setul de acte direct către Mugur Isărescu. Acesta a semnat de primire dar n-a dat curs solicitării olandezilor, astfel că după trecerea termenului legal de 30 de zile, stabilit de Tribunalul din Dordrecht, olandezii au intrat, legal, în posesia “refuzului oficial” al autorităţilor româneşti de a prelua cele 93,4 tone de aur. Cu acest “refuz” în mâna lor olandezii au primit o parte din aurul BNR – ului, l-au gajat apoi în favoarea unor bănci elveţiene, au luat un credit nesperat de mare, cu care au construit două spitale, o creşă, o gradiniţă, o şcoală pentru infirmi şi vreo 4 complexe de cămine şi locuinţe sociale, toate în Olanda, în parteneriat cu diferite consilii locale şi municipale din Olanda. Toate documentele care certifică aceste lucruri sunt publice şi pot fi consultate liber.

S-a intamplat la 1noiembrie 1784

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan

Unirea cu Biserica Romei

Societatea romaneasca intre Traditie si Modernitate

-Miscarea de emancipare in Transilvania:

Trecerea Transilvaniei sub dominatia imperiului habsburgic a avut drept consecinte negative desfintarea autonomiei principatului pe planul relatiilor si limitarea autonomiei lui interne.Totodata insa, dominatia habsburgica a avut si consecinte pozitive: o data cu domnia Mariei Tereza(1740-1780), si mai cu seama cea a lui Iosif al II-lea(1780-1790), incepe un proces de modernizare economica si institutionala animata de spiritul ideologiei iluministe. Reformismul acesta are loc in paralel cu procesul de trezire nationala a romanilor ardeleni.

Unirea cu biserica Romei->

Primul act politic al Habsburgilor in Transilvania a fost retragerea preotilor romani la unirea cu Biserica Romei, deoarece catolicismul reprezenta formula ideologica si politica menita sa suplineasca lipsa de unitate nationala a imperiului.Maghiarii,trecuti la protestantism in marea lor majoritate,au repins atat catolicismul cat si centralizarea habsburgica si au pornit o rascoala antiimperiala sub conducerea lui Francisc II Rakoczy.Dar miscarea, care a beneficiat de o participare romaneasca larga, a fost infranta, iar pacea de la Satu Mare (1711) a marcat instaurarea definitiva a regimului Casei de Austria in Transilvania .

Unirea bisericii ortodoxe cu cea catolica,relizata practic in 1701 , se limita la recunoasterea a trei puncte dogmatice si la primatul papei.Biserica rezultata , numita greco-catolica,urma sa-si pastreze neschimbat ritul,calendarul,sarbatorile si canonele ortodoxe.Impotriva unirii cu Roma s-a ridicat calugarul de origine sarba Visarion Sarai care a produs un reviriment al ortodoxiei in zonele Hunedoara si Sibiu.

Pentru romanii din Transilvania , conditiile unirii s-au transformat in revendicaricu caracter politic: ei au cerut sa le fie recunoscuta egalitatea in drepturi cu celelalte natiuni componente ale principatului si dreptul de a ocupa functii politice si administrative in stat.In realitate insa, romanii au ramas in continuare o natiune tolerata.Inochentie Micu, episcopul unit al romanilor, a incercat sa foloseasca evenimentele ca un argument al luptei sale.In 1744, Sinodul de la Blaj a amenintat ca daca revendicarile romanesti nu aveau sa fie satisfacute, unirea cu Biserica catolica avea sa fie abandonata.Dar Micu-Klein, initiatorul luptei politice a romanilor din Transilvania , cel care i-a fixat programul si argumentarea istorica, a fost inlaturat in 1744.

Rascoala lui Horea, Closca si Crisan->

Domnia luminata a imparatului Iosif al II-lea a trezit sperante si in taranimea romana, ale carei conditii de existenta cunoscusera o continua inrautatire.Robota se putea ridica la 208 zile pe an.Situatia cea mai grea o aveau motii din Muntii Apuseni, supusi la o serie de munci auxiliare, in mine sau in padure.In octombrie 1784, dupa ce patru delegati ale lor fusesera la Viena, motii s-au rasculat sub conducerea lui Horea, Closca si Crisan. Ei au cerut desfintarea nobilimii, impartirea pamanturilor si plata impozitelor de catre toti locuitori, ca si desfintarea iobagiei si dreptul de a se inrola in regimentele de granita . Venirea ierni si tradarea au dus la prinderea capilor rascoalei, iar mai apoi prin executia prin tragerea pe roata a lui Horea si Closca; Crisan s-a spanzurat in inchisoare. In august 1785 o patenta imperiala desfiinta iobagia, dar in 1790, de teama Revolutiei Franceze, ea a fost anulata.

Dupa moartea lui Iosif al II-lea , caruia i-a urmat la tron Leopold al II-lea , romanii au inaintat Curtii de la Viena documentul intitulat Supplex Libellus Valachorum, un act sintetic, elaborat de clerici apartinand cultului greco-catolic, ce formula revendicarile romanilor ardeleni, cel mai important act politic al lor din secolul XVIII-lea. Revendicarile prezentate au fost insa respinse, si de atunci lupta pentru dobandirea drepturilor nationale a fost mutata pe taramul culturii. Asa a aparut Scoala Ardeleana, creatoarea ideologiei nationale romanesti.

Romanii in balcani

S.O.S. Românii din Peninsula Balcanică Memoria, în Europa Centrală, cunoaşte un fenomen care a uimit recent un istoric britanic: capacitatea de a uita, care funcţionează foarte bine atât în ceea ce priveşte trecutul recent (din care prea puţini se arată dornici să recupereze ceea ce e mai dureros, adică activitatea Securităţii şi colaborarea cetăţeanului cu această organizaţie), dar şi trecutul mai îndepărtat (din care, cu puţine excepţii lăudabile, istoricii reţin, de regulă, tot obişnuitele generalităţi). În cazul României, această capacitate de a uita este dublată, de prea multă vreme, de tendinţa de a lăsa deoparte celelalte ramuri ale românităţii, cu precădere românitatea sud-dunăreană: aromânii, megleno-românii, istro-românii, românii din Timoc. România se lasă dirijată, de multe ori în mod conştient, de ceea ce un alt istoric, de data aceasta român (Gheorghe Zbuchea) numea inspirat “sindromul Rösler”. Ca urmare a denigrărilor venite în secolele XVIII-XIX, care au generat teze anti-româneşti precum celebra teorie imigraţionistă (potrivit căreia românii s-ar fi format ca popor în sudul Dunării, de unde au migrat în nordul fluviului cândva, prin secolul XII, oricum după stabilirea maghiarilor în Transilvania), majoritatea demersurilor istorice, dar şi propagandistice şi, implicit, cele politice şi diplomatice româneşti au insistat şi insistă pe continuitatea nord-dunăreană a românilor, păstrând tăcerea asupra românităţii sud-dunărene. Cu toate acestea, românii balcanici, cei care trăiesc astăzi în absolut toate statele din peninsulă, sunt la fel de autohtoni ca şi cei din nordul Dunării. Ei sunt urmaşii traco-dacilor romanizaţi (înaintea şi în timpul romanizării Daciei), deci au şi un substrat comun cu ceilalţi latini orientali, românii de la nord de Dunăre. Astăzi, Europa a aflat – înaintea noastră, a românilor, despre drama unui popor, numit prin excelenţă european pentru modul în care a găsit să supravieţuiască, indiferent de vicisitudinile istoriei, cuminte, în cea mai deplină linişte şi moralitate. Conform datelor culese de raportorii Consiliului Europei – pe care nu le negăm, dar asupra cărora atragem atenţia că sunt culese din surse oficiale – toate statele din Peninsula Balcanică au pe cuprinsul lor populaţie românească. Grecia Potrivit recensământului din 1951 în Grecia se aflau numai 22.736 de vlahi, deşi experţii străini îi apreciau la 120.000. Cele mai optimiste cifre de astăzi se referă la existenţa a 1.200.000 de aromâni în Grecia. Chiar şi ultranaţionalistul cotidian “Eleftheros Typos” vorbea în 1994 despre 500.000 de aromâni, pe care îi socotea însă, greci romanizaţi. Prigoana împotriva aromânilor a cunoscut apogeul în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, grecii reproşându-le vlahilor sentimentele pro-româneşti şi pro-italiene manifestate pe parcursul conflictului. Zona munţilor Pindului este socotită matca aromânimii, dar aromânii locuiesc din vechime şi în Tesalia (muntele Olimp era într-o vreme înconjurat de o compactă populaţie românească) şi împrejurul oraşului Salonic (dar de aici aromânii au fost alungaţi în bună parte pentru a se face loc grecilor refugiaţi din Asia Mică după victoria turcilor, la sfărşitul anilor ’20). Un raport publicat în “Greek Monitor of Human and Minority Rights” (vol.1, nr. 3, decembrie 1995) amintea faptul că revendicările aromânilor sunt minimale (dreptul la învăţământ şi biserică în limba maternă), însă la început de mileniu III şi acestea sunt prea mult pentru un stat a cărui Constituţie nu recunoaşte minorităţile naţionale. O mult mai măruntă comunitate românească din Grecia este cea a megleno-românilor, care locuiesc la nord de Salonic, şi al căror dialect este mai apropiat de cel vorbit la nord de Dunăre. Spre deosebire de toţi ceilalţi români sud-dunăreni, megleniţii au fost dintotdeauna o populaţie sedentară, nepracticând păstoritul. Notă: Aromânii nu au urmărit niciodată crearea unui stat naţional, ci au fost dintotdeauna cetăţeni loiali sub diverse stăpâniri, fiind denumiţi de aceea de un cercetător francez “poporul european prin excelenţă”. Însuşi liderul redeşteptării naţionale a grecilor, Constantin Rigas, a fost aromân. Întreaga ideologie naţională a grecilor la începutul secolului al XIX-lea, precum şi literatura modernă grecească îşi are rădăcinile în opera lui Rigas, care de altfel a activat la Bucureşti. Albania Potrivit celor mai recente estimări (oficiale), aromânii din Albania nu ar fi mai mulţi de 100.000, deşi este cunoscut că prea puţini dintre cei 400.000 de ortodocşi ai ţării sunt etnici albanezi. Aromânii din Albania sunt concentraţi mai ales în jumătatea sudică a ţării, deşi pot fi găsiţi atât în nord cât şi în Kosovo. În ultima vreme oficialităţile de la Bucureşti au început să manifeste un interes sporit faţă de această minoritate, dovadă fiind iniţiativa trimiterii de trupe de menţinere a păcii în regiunea locuită preponderent de aromâni. Nici în Albania aromânii nu au şcoli în limba maternă şi nici nu beneficiază de vreo recunoaştere a drepturilor lor ca minoritate autohtonă. Notă: În 1912, o dată cu debutul primului război balcanic, când s-a pus problema împărţirii unor teritorii care aparţineau Imperiului Otoman, România a susţinut pe căi diplomatice înfiinţarea şi recunoaşterea unui stat albanezo-român pe teritoriul ocupat astăzi de Albania. La Bucureşti, cu sprijinul autorităţilor române, se pregătea guvernul viitorului stat, în frunte cu primul preşedinte al Albaniei, Ismail Qemali, cel care avea să proclame independenţa ţării sale în acelaşi an, la 28 octombrie. Deşi creat cu contribuţia decisivă a României, şi a aromânilor din respectivele teritorii, statul albanez nu s-a grăbit să acorde drepturile pe care le meritau concetăţenii lor latini. Nici astăzi nu se grăbeşte. Macedonia Constituţia Macedoniei este singura (dintre toate legile fundamentale ale statelor sud-dunărene locuite de aromâni) care recunoaşte dreptul minorităţilor naţionale de a-şi folosi limba maternă. Parlamentul de la Skoplie este singurul organ legislativ în care sunt reprezentaţi aromânii. Cu toate acestea, Consiliul pentru Relaţii Interetnice, înfiinţat în baza articolului 78 din Constituţie, nu a reuşit până acum să fie un organism eficient, parlamentul respingând majoritatea recomandărilor sale. Televiziunea şi Radioul naţional macedonean au programe în aromână, dar învăţământul în limba maternă este la început. În pofida evidenţei că autorităţile macedonene doresc să sprijine drepturile aromânilor, în problema recunoaşterii comunităţii ortodoxe aromâne din Macedonia ca organizaţie religioasă de sine stătătoare nu a existat înţelegere. Iniţiativa a fost respinsă. Oficial în Macedonia sunt 20.000 de aromâni, sursele comunităţii vorbind despre circa 100.000. Notă: La sfârşitul războiului ce a dus la destrămarea Iugoslaviei, România a fost primul stat care a recunoscut – cu condiţia acordării tuturor drepturilor europene pentru aromânii de aici – independenţa Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei. Bulgaria În Bulgaria trăiesc două comunităţi româneşti distincte: aromânii, în sud (la graniţa cu Grecia şi Macedonia) şi “vlahii” (pe toată lungimea Dunării, compact însă doar în zona Vidinului, în prelungirea regiunii Timoc). Statisticile oficiale arată prezenţa a 1550 de aromâni (la care s-ar adăuga câteva sute de familii în Cadrilater) care au izbutit să se organizeze deşi nu se bucură încă de o recunoaştere culturală sau spirituală. Situaţia vlahilor din Bulgaria este similară celei a românilor timoceni, pentru care singura “scăpare” la ora actuală o reprezintă recepţionarea posturilor româneşti de radio şi tv, care îi ajută să-şi păstreze limba! Notă: Momentul de maximă glorie şi motiv de mândrie naţională pentru slavii din Bulgaria de azi îl reprezintă existenţa Imperiului Vlaho-Bulgar, întemeiat de fraţii români Petru şi Asan, care au ajuns să impună tribut Constantinopolului. Bulgaria şi-a căpătat autonomia în urma războiului ruso-româno-turc, ca reper stând luptele de la Plevna (ca şi în cazul grecilor, militanţii bulgari conduşi de poetul naţionalist Hristo Botev au activat la Bucureşti). Dimensiunile principatului bulgar (înfiinţat în 1878, când şi aromânii au sperat în fondarea unui stat propriu, ca urmare a dezmembrării Imperiului otoman) au fost unul dintre izvoarele războaielor balcanice şi al împărţirii injuste al peninsulei stăpânite până atunci de turci. Serbia În Serbia trăiesc, după dorinţa autorităţilor, două categorii de români: românii din Voivodina, recunoscuţi, şi care beneficiază de toate drepturile culturale şi politice (consemnaţi în număr de 40.000), şi românii din Timoc (pe care statul sârb îi consideră “grup etnic de origine necunoscută”, ca atare, neavând ţară-mamă nu au nevoie de limbă maternă). Denumiţi vlahi de către sârbi, consemnaţi doar câteva mii, când de fapt sunt peste 400 de localităţi locuite compact de aceştia, timocenii se luptă pentru supravieţuire afirmând cu încăpăţânare că sunt “rumâni”. Nu au parte de învăţământ în limba română, nici de slujbe la biserică în limba română. Notă: În 1915, când România a început negocierile pentru intrarea în război, solicitarea guvernului de la Bucureşti prevedea trasarea unei graniţe care să includă teritoriile locuite de români de peste Dunăre, actualul Banat sârbesc şi Valea Timocului (care au trimis reprezentanţi aleşi la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia). Serbia, ocupată în acel moment de Austro-Ungaria şi, deci, inexistentă ca stat, a căpătat totuşi la Paris, după terminarea războiului, teritorii aparţinând spaţiului etnic românesc la cererea marilor puteri pe considerentul că şi România urma să aibă o minoritate sârbă în zona Timiş-Torontal. Croaţia Comunitatea românească din Croaţia, aşa-numiţii istro-români, nu mai numară astăzi decât circa 1500 de persoane. Dialectul vorbit de aceştia a fost înregistrat în “Cartea Roşie a Limbilor pe cale de dispariţie” editată de UNESCO. Cu toate acestea, unii cercetători au descoperit în zona locuită compact de istro-români (peninsula Istria) copii vorbind în dialect, aşa că există speranţe că istro-româna va supravieţui. Nu există învăţământ, nici biserică, nici presă sau cultură în istro-română (cu excepţia unei reviste editate în Italia). Istro-românii nu sunt recunoscuţi de Constituţia croată drept minoritate, ca atare nu au nici un fel de drepturi. De menţionat că sunt de religie catolică. Notă: În 1329 a fost menţionat în Istria un lider vlah pe nume Radul, într-o perioadă în care croaţii, sosiţi de câteva secole de pe teritoriul actualei Slovacii, se bucurau de o largă autonomie în interiorul regatului maghiar.

Bucovina pamant romanesc



Parte a Bucovinei – întotdeauna româneşti – istoricul oraşelor Rădăuţi, Siret şi Săveni, ca şi ale celorlalte localităţi din jur, se întrepătrunde cu cel al Cernăuţilor şi al întregii Moldove de sus, iar de descrierea lui se ocupă cu succes şi competenţă istoricii şi creatorii monografiilor.

Câteva date despre Rădăuţi, aşezare cu multiple funcţii administrative, politice şi culturale, de-a lungul timpului, sunt totuşi necesare cititorilor.

Aşezarea Rădăuţi se crede că ar însemna „satul sfatului”, „satul bucuriei” şi că ar coincide cu „satele lui Radomir” de pe valea Sucevei, locul, centrul şi capitala unde-şi organizase la 1343 Bogdan Întemeietorul (1343-1365) statul care nu se mai supunea regelui Ludovic de Anjou al Ungariei (1342-1382), Radomir, devenind mai târziu, denumirea aşezăriiRădăuţi.

Faţă de capitala lui Dragoş la Baia, a lui Sas, fiul lui Dragoş, la Siret, Rădăuţiul – capitala lui Bogdan, se împodobeşte cu Biserica Domnească Bogdana unde rămâne şi sediul Episcopiei şi al Mitropoliei, Gropniţa Moldovei la care episcopii slujesc la mormintele voievozilor (Bogdan -1343-1365 şi Laţco 1370-1375).

În timpul lui Laţco Capitala voievodatului Moldovei oscilează între Rădăuţi şi Siret, pentru ca sub Petru Muşat (1375-1392) să fie mutată la Suceava.

După Petru Muşat urmează la domnie Roman (1392-

1394), alt fiu al Muşatinei, care a unificat Moldova şi a

întemeiat oraşul Roman, intitulându-se „Domn de la munte

până la ţărmul Mării.”

Rădăuţi a rezistat timpului. El este consemnat ca „satul episcopiei” în documentele lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, „târg şi scaun de episcop” în Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir, „sat vlădicesc” la 1768, târg şi loc de adunare săptămânală a ocoalelor din jur tot în aceeaşi vreme, loc de lupte intestine „pentru succesiune domnească” şi de rezolvare a expediţiilor năvălitorilor care au durat până la 1775, când Rădăuţiul este cedat de turci trupelor austriece împreună cu toată Moldova de nord devenită apoi Bucovina.

În 1774 Rădăuţiul, spun documentele, avea 660 de

locuitori şi circa 130 de familii. În 1776 – 112 familii.

Anterior raptului din 1775, Rădăuţiul, împreună cu alte 110 comune, aparţinea de ţinutul Suceava, în fruntea căruia stătea un ispravnic, subordonat Divanului domnesc de la Iaşi.

Din punct de vedere administrativ Ţara Moldovei era

împărţită în 19 ţinuturi – 12 în Ţara de Jos şi 7 în Ţara de Sus.

De Ţara de Jos aparţineau ţinuturile: Iaşi, Cărligătură, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca, iar de Ţara de Sus: Hotin, Dorohoi, Hârlău, Cernăuţi, Suceava, Neamţ şi Bacău.

Ţinutul Sirete a fost menţionat până la 2 februarie 1503, pentru că, aflat între două centre puternice, Cernăuţi şi Suceava, el dispare – localităţi ca Balcauţi, Greci lângă Sirete, Camenca, Tomeşti şi Cupca fiind ataşate ţinutului Suceava.

Rădăuţi, parte a ţinutului Suceava, ca şi restul localităţilor, avea în frunte un vornic, sprijinit în activitatea sa de trei ajutoare (vătmani), care aveau în sarcina lor stabilirea şi încasarea dărilor, liniştea publică, controlau pe străini şi le asigurau avutul, soluţionau diferendele, aplicau pedepse în caz de încălcare a obiceiurilor juridice în cauze delictuale.

În 1776 Bucovina este împărţită în 12 districte, Rădăuţiul fiind înclus în districtul Vicov împreună cu alte 40 de localităţi. Începând cu 1 noiembrie 1786 Bucovina devenind al nouălea Cerc la Galiţia, de care aparţine până în 1848, Rădăuţiul trece de sub oblăduirea episcopiei sub jurisdicţia patronală a Direcţiei Bunurilor Generale, prerogativele administrative fiind preluate, începând cu 1792, de un vornic şi şase juraţi.

În 1885 Bucovina primind statutul de Ducat, cu autonomie administrativă, este împărţită în 15 districte, printre care şi Rădăuţiul, care preia atribuţiile exercitate până atunci de Direcţia Domeniilor Rădăuţilor. Ulterior, în baza Constituţiei imperiale din 21 decembrie 1867, Împărăţia era alcătuită din regate iar ţările reprezentate în parlamentul de la Viena.Ţările imperiului erau împărţite în districte politice, cu

jurisdicţie separată de administraţia politică. Rădăuţiul fiind unul dintre districtele politice, cu capitala la Rădăuţi, format din circumscripţiile judecătoreşti Rădăuţi, Siret şi Solca.

Oficiul districtual, respectiv prefectura, cu activitate de la 29 septembrie 1854, a fost condusă până în martie 1944 de 22 prefecţi, primul fiind Mihai Pitei în perioada 1855-1866, apoi Oreste Renney (1871-1880), fiu de preot din Burla (Volovăţ), Robert Procopovici (1906-1918), profesorul Ilie Vişan (în 1928 şi în anii 1931-1933, autor al lucrării „Judeţul Rădăuţi în imagini”, Bucureşti, 1934)ş.a.

Oreste Renney a condus judeţul Rădăuţi între 1870-

1880. A sprijinit organizarea şi desfăşurarea memorabilei sărbători de

la Putna, iniţiată de Mihai Eminescu împreună cu Ion Slavici.

Judecătoria (creată în 1855) cu cele trei circumscripţii (Gerietbezierchis) funcţiona pe lângă prefectură (care în 1926 avea 36 de salariaţi grupaţi în două servicii – administrativ şi financiar – economic, un prefect şi un subprefect – în total 38 persoane) şi era deservită de judecători angajaţi (actuari), cel dintâi actuar fiind judecătorul Ludowig Stokeva (1855-1860) Ierarhic, judecătoria Rădăuţi era subordonată tribunalului din Cernăuţi, apoi celui din Suceava, for suprem fiind Curtea de Apel din Lemberg.

Odată cu introducerea cărţilor funciare (în 1873), pe lângă instanţa de judecată apare serviciul cadastral, condus de un judecător.

În preajma primului război mondial preşedinte al Judecătoriei Rădăuţi era Octavian Şesan, fost consilier de tribunal, cel mai pregătit jurist din oraş, recunoscut pentru imparţialitatea, integritatea şi probitatea profesională.

În această perioadă organizarea administraţiei şi conducerea localităţilor avea la bază Legea imperială din 5 martie 1862, potrivit căreea comunele aveau dreptul la autodeterminare, conducerea Bucovinei având latitudinea să stabilească Regulamente pentru alegerea consiliilor comunale.

Conform Statutului de organizare a comunelor şi pentru alegerile comunale în Ducatul Bucovinei din 14 noiembrie 1863. afacerile comunale erau reprezentate de un Consiliul comunal, ales de membrii comunei, în baza votului cenzitar, pe timp de trei ani. Comitetul alegea comitetul executiv, alcătuit dintr-un primar şi cel puţin doi adjuncţi. Consiliul comunal al oraşului Rădăuţi era compus din 30 de membri şi 15 membri supleanţi, iar comitetul executiv din primar şi patru adjuncţi, denumiţi consilierii primarului.

Alegerile de după 1918, cele din martie 1928, au făcut ca la Rădăuţi să se aleagă un consiliu format din 24 de persoane – ca primar fiind ales Gh. Popadima, dar reforma administrativă din 1929 aduce alte corective nu numai sistemului electoral, al reprezentativităţii şi al procedurilor administrative, aspecte pe care cititorii le vor înţelege pe deplin citind ziarele şi revistele vremii. Deoarece cunoaşterea istoriei evenimentelor locale este legată şi de presa locală, de perioadele în care publicaţiile au existat şi au consemnat istoria timpului.

Evidenţiindu-le prezenţa – ziarelor şi revistelor – încerc, ca şi în alte lucrări, să pun încă o cărămidă la cunoaşterea a ceea ce înseamnă istoria oraşului, judeţului, altor forme administrative-teritoriale, a ceea ce ştim că a fost şi este Ţara de Sus – Bucovina.

De remarcat, ceea ce a fost Cernăuţiul, ca localitate administrativă, politică, culturală şi teritorială – un puternic centru de concentrare a publicaţiilor, pendulându-le cu sediul, redacţia, administraţia ori tipografia, când la Cernăuţi, când la Suceava, Câmpulung, Gura Humorului, Vatra Dornei, Storojineţ, Hotin, Ţara Sipeniţului, Rădăuţi, Dorohoi etc., determinând ca şi localităţile citate să devină, ulterior, centre de îndrumare şi influenţare creativă a altor publicaţii din oraşele ori comunele apropiate. Rădăuţiul, de pildă, cu tipografiile şi librăriile lui, a fost de un real folos publicisticii din Siret şi Săveni.

Despre Maramuresul istoric

Neamul tracilor, după Iorga, „se întindea pe toată peninsula Balcanică, mergea până în Ucraina, se ridica foarte sus, la nord peste Tisa, avea prelungiri pâna la Vistula şi în Asia Mică”.
Burebista a reuşit să unifice toate triburile cuprinse între Carpaţii Nordici şi Balcani, între Câmpia Panoniei şi Bug. Mai târziu, stăpânirea romană a aceloraşi ţinuturi şi romanizarea, au condus la formarea aceluiaşi popor între fruntariile pomenite mai sus. Însuşi istoricul sovietic K. Porski în lucrarea „România” din 1924 afirma că: „daco-romanilor le aparţineau pe atunci toate pământurile de la râul Tisa în vest, până la râul Nistru şi Marea Neagră în est şi de la cursul superior al râului Tisa şi râului Nistru în nord până la Dunăre în sud, adică o suprafaţă ceva mai mare decât România Mare de azi… pe acest teritoriu trăiau daco-geţii romanizati, strămoşii românilor de azi”.
Urmaşi ai dacilor liberi romanizaţi, românii maramureşeni în nord-vest, brodnicii, bolohovenii şi berladnicii în nord şi est vor participa (favorizaţi de invazia tătară care a stopat revărsările altor neamuri între Carpaţi şi Nistru) la alcătuirea statului moldovean care se va întinde în scurt timp până la Nistru şi mare, Roman I numindu-se în 1392 „singur stăpânitor al Ţării Moldovei de la munte până la mare”.
De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei) Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu în câmpia Tisei.
Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi (la sfârşitul sec. III d.H. Commodus strămută la sud de Someş 12.000 familii) a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în ,,Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost ,,Toscana“ românilor, că el ne-a dat limba literară.
Prima menţiune documentară a Maramureşului ca loc de vânătoare regală este din 1299 iar ca domeniu regal din 1231, cu toate că un document din 1445 aminteşte de o donaţie făcută unei familii de către Ştefan cel Sfânt, deci în jurul anului 1000. Prima amintire a unui conducător local din Maramureş se face la 1299 când e pomenit Nicolaus Voivoda filius Mauricii. Mauriciu era comite de Ugocea şi Maramureş, dovadă că încă de pe atunci comitatele Ugocea şi Bereg din prelungirea Maramureşului gravitau spre acesta.
Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi neputând-o realiza aici a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că încă de la 1343 el apare în acte regale ca ,,noster infidelis” şi că la 30 septembrie 1364 regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care reaşează pe românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.
Chiar istoricul maghiar Petrovay G. spune că: ,,Românii din Maramureş şi Bereg au fost investiţi cu astfel de privilegii cum n-a putut avea niciodată un neam de păstori care ar fi imigrat pe încetul păscându-şi turmele.” Românii din Maramureş şi Bereg n-au fost supuşi autorităţii comitelui şi a altor dregători ai comitatului ci erau supuşi voievozilor aleşi de ei înşişi, deosebit în fiecare comitat; aceştia îi conduceau la război pe cei înarmaţi şi-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum şi pârile începute de alţii împotriva lor.Contribuţii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.
Cea mai veche menţiune de înnobilare a unui cneaz român de către regele Ungariei este din 1 326. Carol Robert dăruieşte lui Stanislau pentru serviciile sale, moşia Zurduc. Este certă ridicarea în rândurile nobilimii a mai multor cnezi maramureşeni după anul 1360 adică după trecerea lui Bogdan în Moldova drept răsplată pentru credinţa lor faţă de rege în timpul răscoalei lui Bogdan. Începutul îl face Dragoş urmat de cnezii Sarasău din Apşa.
Unii cnezi şi voievozi maramureşeni înnobilaţi se erijează în mari seniori cu veleităţi de suzerani creându-şi vasali prin danii altor cneji. Astfel, cnejii nobili Ambrosiu şi Mihail de Dolha înnobilează la 1454 pe un văr al lor Simeon, pe fratele lui Ioan şi pe uni veri ai acestuia pe jumătatea moşiei Cuhea şi aceeaşi familie îşi ridică cetate din piatră fără încuviinţarea puterii centrale.
Pentru că intenţia acestei lucrări este de a trata despre vetrele românesti de dincolo de graniţele României, trebuie să zăbovim asupra mănăstirii din Peri rămasă dincolo de frontiera fixată Maramureşului. Printr-un pelerinaj la Constantinopol în 1391 voievodul Balită, şeful familiei Drăgoşeştilor a obţinut de la Patriarhul ortodox înălţarea la rangul de stavropighie, ceea ce înseamnă ,,înfigere de cruce” a mănăstirii lor din Perii Maramureşului ca autoritate ecleziastică asupra românilor din ţinuturile Maramureşului, Sălajului, Ardudului, Ugocei, Beregului, Ciceului, Unguraşului, Văii Beretăului în Bihor.
Egumenul din Peri devenea exarh al patriarhului Antonie de Constantinopol. După moartea lui, dreptul de alegere a succesorului revenea voievozilor ,,de prea bun neam” Baliţă şi Drag împreună cu călugării mănăstirii şi credincioşii din eparhie. În acelaşi an 1 391 Baliţă şi Drag obţin dreptul de a alege mitropolit al Haliciului dacă ieromonahul Simion ar fi decedat.
Mihai Viteazul va aşeza şi el în mănăstirea Sf. Mihai din Peri (de care aflase că fusese clădită în marginea Sighetului de fii lui Sas-Vodă şi că avusese şi înainte un vlădică cu drepturi de exarh) un episcop român dintre clericii cărturari ai ţării sale, pe Sârghie, fost egumen de Tismana.
Privind cnezatele din ţara Maramureşului ne vom opri doar asupra celor de la nord de actuala graniţă. Cnezatul Câmpulungului situat pe valea Tisei şi Tarasului cuprindea sate ca: Criva, Bedeu, Apşa, Biserica Albă, Taras, Bociocoi, Teceu cu centrul la Bedeu stăpânit de familia Codrenilor. Cnezatul Talaborului situat pe apa cu acelaşi nume cuprindea satele: Domneşti, Văineag, Dărmăneşti, Talabor, Duleşti, Darva, Crişăneşti, Drăgoeşti, Uglea. Cnezatul Bârjavei de pe valea omonimă a fost dominat de familia cnezilor de Bilca care erau în prima jumătate a secolului al XIV-lea şi voievozi ai românilor din Bereg, dominantă devenind mai apoi familia cnezilor de Dolha.
În cnezatele de câmpie cu sol fertil se fac colonizări cu maghiari şi saşi din 1 271 aici sunt menţionaţi colonişti (hospites) veniţi dinspre Valea Tisei. În secolul XVI, din 100 sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date.De la 90% populaţia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%. La 1 451 chiar sate care erau zise rutene erau conduse de fii unui cneaz român înnobilat după dreptul românesc.
În prelungirea Maramureşului atât din punct de vedere etno-demografic cât şi instituţional erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung şi Arva. În secolele XIV-XVI, 60 000 români s-au stabilit până şi în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte româneşti. Românii de pe domeniul Munkacs (Muncacevo) din comitatul Bereg se bucurau din vechime de dreptul de a-ş alege anual voievodul, drept confirmat la 1493, 1506, 1523, 1562, etc.
Cnezatul satelor Rotunda şi Cuşniţa arată documentele că este stăpânit la 1383 de Ioan Sandor şi Ştefan, fii fostului voievod al românilor, iar la 1419 de Ştefan Românul. Un alt cneaz era la Sălişte. Cnezi români sunt menţionaţi şi în comitatul Ung: 1402 Inciu din Humena, 1409 Neag, 1400 Vanciu. În 1530 în Maramureş existau ca oraşe: Sighetul, Hust, Visc, Teceu, Câmpulung iar cetăţi existau în: Apşa, Slatina, Sarasău, Ocneşti, Ieud, Criva.
Românilor de pe domeniile cetăţilor Arva şi Lypkova pe baza vechilor libertăţi li se confirmă privilegiile de Matei Corvin la 1474, de Ludovic al II -lea la 1526 şi de Ferdinand I la 1576. Identitatea şi unitatea instituţională dintre ţara Maramureşului şi comitatele învecinate mai ales Bereg se dovedeşte şi prin desfiinţarea hotarelor celor două unităţi politico-administrative în ce priveşte stăpânirile voievodale. Familia Drăgoşeştilor Maramureşului, descendenţii voievodului Sas al Moldovei, Balc, Drag şi fratele lor Ioan Românul cu numeroase rude şi familiari s-au distins în mai toate confruntările oastei transilvane de pe fronturi cuprinse între Dunărea de jos şi Nistrul superior, dobândind înalte recompense pentru merite militare: Nylab de pe malul Tisei (1378) cu 6 sate româneşti şi 4 ungureşti, Chioarul, Arieşul, Hustul (1392), Gherţa, Ardud. Drăgoşeştii deţin la finele secolului al XIV-lea autoritatea politică în Sătmar, Maramureş, Ugocea, Bereg.
Influenţa de care se bucurau voievozii români de la nord de Tisa o dovedeste şi faptul că la 1 414 Ioan Românul de Dolha se numără printre familiarii curţii regale, că la 1 418 aceeaşi familie îşi apără cu oameni înarmaţi moşia de la confiscare, că însuşi Iancu de Hunedoara era frate devălmaş cu Cândreş castelan de Munkacs pe care-l numeşte frate al său şi că la 1454 la stăruinţa nepoţilor voievodului Stanislau sprijinită de Iancu de Hunedoara regele Ladislau al V-lea a încorporat domeniul Dolha cu 5 localităţi din ţinutul Bârjabei, comitatului Maramureş.
Acestea sunt câteva date sumare despre istoria de început a Maramureșului, dar care privite cu inima ne amintesc mereu de unde am plecat și poate încotro ne îndreptăm.

Cu gandul la strabuni

Tracii, anonimii istoriei?
* Mulţi dintre cei mai faimoşi eroi ai antichităţii au avut origine tracă

Grecii antici îi numeau pe tracii nordici, geţi, iar romanii, daci. Oricare ar fi fost numele lor, au trăit între Nistru, Carpaţii Nordici şi Munţii Balcani. Cu alte cuvinte, România Mare, cu Bucovina, Basarabia şi Cadrilaterul. Contemporanii îi pomeneau pe strămoşii noştri, îi lăudau, se temeau de ei, le spionau ştiinţa şi împrumutau de la ei filosofie, zei şi chiar eroi. Mircea Eliade îi numea pe traci „marii anonimi ai istoriei“. Oare Spartacus, Zamolxis, Decebal, Deceneu, Alexandru Macedon, Orfeu să fi fost nişte anonimi? 2006 a fost declarat „Anul Decebal“. Alături de marele rege, stau şi alte nume celebre ale antichităţii a căror obîrşie a fost tracă.

Decebal, prin Ţara Bîrsei

Decebal a preluat conducerea de la unchiul său Duras-Diurpaneus în anul 87, după luptele din Moesia, împotriva romanilor. Dio Cassius spunea despre Decebal (foto sus) că „era foarte priceput în planurile de război şi iscusit în înfăptuirea lor, ştiind să aleagă momentul cînd să atace pe duşman şi cînd să se retragă la timp“. Celebrul vas funerar descoperit la Sarmizegetusa poartă singura inscripţie dacică cu caractere latine găsită deocamdată: Decebalus per Scorilo, datată sec I. Inscripţia a fost iniţial tradusă: Decebal, fiul lui Scorilo. Dar, citită invers, inscripţia înseamnă „Viteazul inorog s-a sinucis“, făcînd aluzie la moartea regelui dac. În primăvara anului 106, învins, Decebal a fugit în munţi. Nu se ştie cu precizie unde era cetatea Ranistorum, de unde voia să reorganizeze armata. Se ştie doar că era undeva în estul Transilvaniei. Una din ipoteze ar fi Valea Zînelor, lîngă Covasna. La 60 km de Braşov.

Preot civilizator

Strabo spunea despre Deceneu că era „un barbar vrăjitor, care umblase multă vreme prin Egipt, învăţînd acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. După cîtva timp fusese socotit chiar zeu. Ca dovadă de cît îl ascultau geţii este şi faptul că ei s-au lăsat convinşi să-şi stăpînească viile şi să-şi ducă viaţa fără vin“. Înaltul preot al geţilor a răspîndit filosofia, teologia şi ştiinţele, inclusiv astronomia, în rîndul maselor, astfel că „geţii au rămas întotdeauna superiori în filosofie tuturor barbarilor şi aproape asemănători grecilor“, cum consemna Iordanes. După moartea lui Burebista, a preluat conducerea geţilor.

Mare filosof antic

Textele antice spun despre Zamolxes că, la început, a fost un muritor de rînd, un fel de profet, care apoi a fost zeificat de geto-daci. Strabon şi Hellanicos susţineau că a fost sclavul lui Pitagora, de la care a învăţat tainele ştiinţelor, ca astronomia, matematica şi filosofia. După ce a fost eliberat, ar fi fost prin Egipt. A strîns avere şi s-a întors acasă, unde a început să îi înveţe pe preoţi marile taine. Legenda spune că ar fi dispărut sub pămînt. A revenit după patru ani, timp în care a împărtăşit iniţiaţilor descoperirile sale astronomice. Contemporani cu el (sec VI î.H.) au fost: filozoful chinez Lao-Tse, întemeietorul daoismului, Zarathustra, întemeietorul religiei iraniene, Gauthama Buddha, fondatorul budismului, Kon-Fu-Tzî, părintele confucianismului. Şi tot atunci, se scriau cele mai vechi părţi ale Bibliei. Enigmaticul trac s-a înscris astfel printre cei mai mari gînditori ai antichităţii.

Primul politician

Înaintea lui Decebal, Burebista, cea mai proeminentă căpetenie geto-dacă, era considerat acum 2.050 de ani drept „cel dintîi şi cel mai puternic dintre toţi regii din Tracia“ şi „stăpînitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre“. Strabon, contemporan cu marele rege dac, spunea: „Burebista, bărbat get, luînd conducerea neamului său, prin abstinenţă şi ascultare de porunci, a ridicat pe oamenii aceştia, aşa încît, în numai cîţiva ani, a întemeiat o mare împărăţie şi a supus geţilor pe aproape toţi vecinii; ba a ajuns să fie temut chiar şi de romani pentru că trecea Istrul fără frică“. Meritul lui Burebista este că a reuşit într-un timp relativ scurt să unifice toate triburile geto-dace într-un stat unitar, prima formaţiune politică de o asemenea amploare în istoria noastră, dar şi printre primele din Europa.

Spaima romanilor

Spartacus, gladiator trac din sec. I î.H., a rămas în istorie pentru cea mai mare răscoală a vremii. Tracul a ajuns prizonier şi a fost înrolat cu forţa în armata romană, din care a dezertat. A fost prins, făcut sclav şi pus la munci grele la minele de aur. De aici, a fost selectat pentru şcoala de gladiatori a lui Lentulus Batiatus din Capua. A ajuns instructor de gladiatori. Aceştia au spulberat detaşamentele militare trimise împotriva lor şi le-au capturat armele. Comandantul lor era „cu numele Spartacus, trac de neam“ (foto sus). Numărul revoltaţilor împotriva romanilor a ajuns la 70.000. Li s-au alăturat alţi sclavi, gladiatori, păstori, sărăcime, oameni liberi. Faptele de arme ale lui Spartacus au fost ieşite din comun. Tracul cu vocaţie militară de excepţie a reuşit să bage în sperieţi Roma. A murit într-o bătălie în Lucania pe rîul Silarius.
Dar chiar după moarte, resturi ale armatei lui au mai luptat încă un an. Pentru a-l învinge au fost necesare zece legiuni, cam tot atîtea cîte au trebuit pentru cucerirea Galiei.

Tracul Alexandru cel Mare

Mai mulţi împăraţi romani au fost de origine tracă, printre care Maximinus I sau Maximinus Trax care se mîndrea cu descendenţa sa din neamul lui Spartacus. Regele trac Filip al II-lea, dar mai cu seamă fiul acestuia, Alexandru Macedon, s-au făcut remarcaţi în istorie. Nicolae Iorga pledează pentru obîrşia tracă a lui Alexandru cel Mare: „Este un barbar şi, prin această calitate este în legătură cu strămoşii noştri din regiunea Carpaţilor. Are şi înfăţişarea barbarului, nu este nimic elenic în profilulul lui, un profil crud“. Istoricul susţine şi că Alexandru Macedon a trecut prin Ialomiţa. Napoleon Săvescu demonstrează chiar că există o origine carpato-dunăreană a numelui generalului. Alexan-Dros însemna „Cel jertfit cerbului“ (dros înseamnă cerb), ca aluzie la sacrificiul solilor geţi, care o dată la 4 ani erau zvîrliţi între suliţe şi prin moartea lor duceau zeului suprem mesajul poporului.

Zei greci din Tracia

Enea, viteazul remarcat în războiul greco-troian, se născuse în Dobrogea de azi. Faptele lui sînt amintite de Homer (foto 1, sus) în „Iliada“. Legenda spune că, de fapt, războiul troian a pornit chiar din cauza lui Enea. Grecii spuneau că Ares este de origine tracă, la fel ca Hestia, zeiţa focului, Apollo, zeul Soarelui, Artemis, zeiţa vînătorii. Iosif Constantin Drăgan susţine că Oracolul din Delphi este creaţie tracă. Zeul-fierar Vulcan îşi avea atelierul pe teritoriul Daciei, lîngă „fluviul oceanului“. Dar cele mai renumite personaje din mitologia greacă, împrumutate de la traci, sînt Orfeu (foto 2) şi Dionis (foto 3). Primul, zeu al muzicii, a colindat Dunărea şi Carpaţii, „pînă ce femeile trace, mîniate de dispreţul său, îl sfîşiară“, după cum scrie autorul Eneidei, Vergilius. Iar Dionis, zeul vinului şi al viţei-de-vie, a generat serbările dionisiace practicate în întreaga lume veche.

Intelectualii antichităţii

Printre cei pe care atenienii îi considerau mentorii lor spirituali erau şi Sofocle, Temistocle şi Tucidide. Mama lui Sofocle era o tracă, iar tatăl celui mai mare istoric al antichităţii, Tucidide, era trac. El şi-a scris opera nemuritoare la moşiile sale din Tracia. Mama oratorului Demostene era tracă. Tot trac era şi Democrit, părintele atomismului. Influenţa tracă asupra civilizaţiei greceşti este consemnată de mitologia antică, care îi considera drept întemeietori ai poeziei greceşti prin Musaios, Orfeu, Linos şi Tamiris, toţi de origine tracă. Cu alte cuvinte, tracii n-au fost nişte anonimi. Neamul de barbari din care ne tragem a dat militari geniali, dar şi intelectuali cu care se mîndreau marile state democrate ale antichităţii.

Eroi moderni din Tracia

• Eroina unui serial de televiziune de succes, Xena, prinţesa războinică, s-a născut, conform scenariului, în Amphipolis, oraş trac, cunoscut şi ca „Ennea Odoi“, adică „Nouă drumuri“. Oraşul există şi astăzi în realitate, Xena însă este pură ficţiune. Originea ei a fost plasată în Tracia datorită izvoarelor istorice care îi pomenesc pe traci ca un popor de războinici. Hercule, au alt erou de serial de aventuri, prezent şi în mitologia greacă, se spune că şi-a vindecat rănile îmbăindu-se în izvorul cu apă termală de la Herculane, cea mai veche staţiune balneoclimaterică din România. A opta muncă a lui Hercule, aducerea cailor lui Diomede (şi el trac), s-a desfăşurat pe teritoriul Traciei. Următoarea muncă, a 9-a, a fost tot pe teritoriul Traciei, într-o ţară din regatul Dacia, condusă de Hippolyta, căreia eroul trebuia să-i smulgă cingătoarea.

„Neamul tracilor este, după acela al inzilor, cel mai numeros din lume. Dacă ar avea un singur cîrmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de neînvins şi, după socotinţa mea, cu mult mai puternic decît toate neamurile. Dar acest lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea sînt aceştia slabi.“
(Herodot)

Medicină modernă

• Platon descria în dialogul dintre Socrate şi Charmides filosofia şi pregătirea medicală a geţilor: „Astfel, Charmides, am spus eu, este natura farmecului pe care l-am învăţat cînd eram în armată de la unul din doctorii regelui trac Zamolxis, care era atît de priceput încît putea să ofere nemurirea. Acest trac mi-a spus că din punctul lor de vedere, doctorii greci au dreptate în toate privinţele; dar Zamolxis, regele nostru, care este de asemenea zeu, spune că «cum nu este nevoie să vindeci ochiul independent de cap, sau capul fără de corp, aşa nici nu trebuie să încerci să vindeci corpul fără de suflet; iar acest lucru este motivul pentru care leacul multor boli este necunoscut de către doctorii din Hellas, fiindcă ignoră întregul, care de asemeni, ar trebui studiat; fiindcă nu se poate simţi bine bucata fără ca întregul să se simtă bine“.

Cetăţi dacice în Braşov

• În depresiunea Braşovului şi împrejurimi au fost descoperite pînă în prezent circa 38 de cetăţi dacice.
- Racoş: trei sanctuare dacice circulare, care se află pe locul doi ca mărime, după cele de la Sarmizegetusa.
- Crisbav: fortificaţie dacică, monede de bronz
- Pietrele lui Solomon: s-au găsit urmele unei fortificaţii dacice: baza unui turn dacic şi rămăşiţele unui val de apărare.
- Valea Cetăţii: s-au descoperit obiecte de podoabă, fibule, oglinzi, monede şi vase din perioada dacică.
- Cartierul Florilor: urmele unor necropole dacice, în care s-au găsit cranii şi oseminte parţial arse, alături de obiecte de cult.
- Augustin: fortificaţie dacică, sanctuare.

Hello world!

Welcome to WordPress.com. This is your first post. Edit or delete it and start blogging!